În săptămânile premergătoare Cincizecimii, ucenicii L-au căutat pe Dumnezeu prin rugăciune serioasă. Faptele 1:14 declară că ei „stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri”. Observăm aici unitatea puternică şi armonia care existau între urmaşii lui Hristos. Toate acestea nu ar fi fost posibile fără pocăinţă şi fără mărturisirea păcatelor.
1. Citeşte Faptele 5:30-32. Ce idei putem desprinde din cuvintele lui Petru?
Petru transmite două idei importante. În primul rând, pocăinţa este un dar. Atunci când ne deschidem inima în faţa îndemnurilor Duhului Sfânt, Domnul Isus ne oferă darul pocăinţei. În al doilea rând, ucenicii înşişi puteau depune mărturie despre realitatea pocăinţei. Ei puteau predica despre pocăinţă, fiindcă trecuseră personal prin această experienţă.
„În timp ce aşteptau împlinirea făgăduinţei, ucenicii îşi smereau inimile în pocăinţă sinceră şi îşi mărturiseau necredinţa. Pe măsură ce îşi aminteau cuvintele pe care li le spusese Hristos înainte de moartea Sa, ei au priceput mult mai bine înţelesul lor. […] Meditând la viaţa Lui curată şi sfântă, ei au simţit că nicio strădanie nu va fi prea grea şi niciun sacrificiu prea mare ca să poată da mărturie în viaţa lor despre frumuseţea caracterului lui Hristos.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 36
În Biblie, în cartea Faptele apostolilor, tema pocăinţei şi a mărturisirii păcatelor este des întâlnită (Faptele 17:30,31; 26:19,20). Bunătatea lui Dumnezeu este cea care ne îndeamnă la pocăinţă; puterea de convingere a Duhului Sfânt este cea care ne ajută să devenim conştienţi de nevoia noastră după un Mântuitor care să ne ierte păcatele. Totodată, trebuie să reţinem faptul că Duhul Sfânt nu poate locui în inimile nepocăite (Romani 2:8; Faptele 2:38,39; 3:19), ci în inimile golite de ambiţia egoistă, de dorinţa după recunoaşterea meritelor personale şi de setea după faimă personală.
De ce ne este atât de greu să ne recunoaştem păcatele şi să ne pocăim de ele? De ce suntem tentaţi să acceptăm ca eul să pună bariere în calea pocăinţei adevărate?