În Habacuc 1:12-17, răspunsul pe care Dumnezeu i-l dă profetului ridică o întrebare şi mai tulburătoare: Lucrează Dumnezeu prin cei răi pentru a-i pedepsi pe cei care sunt mai neprihăniţi decât ei?
În versetul 17, Habacuc pune o întrebare cu privire la dreptatea divină. Nedumerirea lui este legată nu numai de starea de decădere a propriului popor, ci şi de faptul că patria sa avea să fie pedepsită prin intermediul unui alt popor mai rău. Păcatele lui Iuda îi erau cunoscute, dar, în pofida lor, poporul său şi, îndeosebi, oamenii neprihăniţi din mijlocul lui nu erau atât de răi ca păgânii din Babilon.
2. Ce speranţă ne este prezentată în Habacuc 2:2-4?
Acesta este unul dintre cele mai importante pasaje din Scriptură. Versetul 4, în special, exprimă esenţa Evangheliei şi este textul fundamental care se pare că a declanşat Reforma protestantă. Noi primim neprihănirea lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos; neprihănirea lui Dumnezeu Însuşi este aşezată în dreptul nostru. Neprihănirea Sa devine neprihănirea noastră. Acest act poartă denumirea de îndreptăţire prin credinţă.
3. Cum au utilizat scriitorii Noului Testament Habacuc 2:4? Romani 1:17; Galateni 3:11; Evrei 10:3
Frământat de aceste întrebări despre rău, neprihănire şi mântuire,
Habacuc arată contrastul dintre cei credincioşi şi cei îngâmfaţi (vers. 4). Destinul acestor două categorii de oameni este determinat de purtarea lor: cei mândri vor cădea, pe când cei neprihăniţi vor trăi prin credinţă. În original, cuvântul ebraic pentru credinţă (’emuna) are sensul de „credincioşie”, „statornicie” şi „verticalitate”. Cel care trăieşte prin credinţă nu este mântuit prin faptele sale, dar faptele sale arată că el trăieşte prin credinţă. Credinţa sa este descoperită în fapte şi, astfel, el are făgăduinţa vieţii veşnice.